Maine, ea se stinge.

     Ea sta pe pervazul ferestrei si isi fuma tigara. Se gandea la el, il contempla. Atunci cand o privea cu ochii lui albastri si reci ca safirul pretios, obrajii ei se inroseau si incerca sa-si stapaneasca inima ce i-a luat-o la fuga si fiecare bataie o durea. Daca o mai privea asa mult timp, inima i-ar fi obosit si-ar fi murit...sau nu. Atingerea lui o facea sa se cutremure. El nu ii atingea pielea ci sufletul. Ea ingheta de emotie cu mana in  parul lui negru abanos. El, inca privind-o isi lasa degetele sa alunece in parul ei castaniu neimblanzit, des si stralucitor. El se apropie de ea si inchide ochii. O saruta. Sarutul lui o arde si ea se topeste. Ea isi inchide ochii si el ii sprijina chipul in maini. Timpul sta in loc.

   

      Cu un gest rapid, isi stinge tigara, clipeste de cateva ori si ceasul incepe din nou sa ticaie. Se ridica, apuca rapid telefonul si tasteaza : "Te iubesc!". Nu primeste raspuns. Nu va mai primi niciodata raspuns si ea stie asta. Arunca telefonul care se sparge in perete si se prabuseste in genunchii goi pe podeaua apartamentului. O podideste plansul si nu se poate abtine sa nu strige de durere: "De ce????".

      Maine e inmormantarea.